Costel Stanciu - „Vreau să se știe că și România are militari căzuți la datorie”
Autor: 
Bianca Voinea
Data publicării: 
Monday, March 20, 2017

Pericolul în teatrele de operații îi pândește pe soldați la orice pas. Misiunile pe care le au de făcut și insurgenții sunt principalele motive de îngrijorare, dar rachetele, schimburile directe de foc sau minele întregesc tabloul războiului. În zonele astea până și o simplă alergare, pe cât de banală ar părea, poate schimba destine. O astfel de poveste are Costel Stanciu (43 de ani), militar român care efectua o misiune în Afganistan cu un detașament de Forțe pentru Operații Speciale. În urmă cu 4 ani și-a pierdut un picior în timp ce se afla la antrenamentul de după-amiază. Deși destinul lui s-a schimbat radical într-o clipă, s-a ambiționat să demonstreze că există viață și după accident și că încă poate purta drapelul național pe cele mai înalte culmi ale lumii. La Jocurile Invictus.

Bianca Voinea: Ce înseamnă războiul?

Costel Stanciu: Războiul reprezintă ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Războiul este un loc al suferinţei, al groazei, un loc unde teama şi neliniştea sunt la fiecare pas, unde doar puterea interioară şi credinţa îţi pot aduce o stare de pace pentru a putea duce misiunea la bun sfârşit.

B. V.: În asemenea condiții cum ai reuşit să îți faci timpul un partener?

C. S.: Clima, relieful, aerul greu respirabil şi-au pus amprenta încă de la început, iar zilele păreau trase la indigo acolo. Ajunsesem să îmi creez un fel de „ritual”, în speranța că trece timpul mai repede sau mai uşor. Îmi lipisem pe peretele camerei un calendar religios şi nu trecea zi să nu mă rog, lângă o cruce din lemn de la Ierusalim, pe care o primisem de la duhovnicul meu la plecarea în misiune.

B. V.: Cum a fost ziua în care ai fost rănit? Prevestea ceva nenorocirea sau era o zi obişnuită?

C. S.: Se întâmpla în data de 20.12.2012, după masa de prânz, după o activitate logistică. Am simţit nevoia să fac un antrenament, să merg la alergare. Și am plecat, însotit de cel care avea să-mi salveze viața - domnul Lt. Col. Mircea Lucinschi. Ne-am dus pe un traseu pe care-l mai parcursesem şi cu câteva zile înainte, dar de data cu câțiva metri abătuți de la traseu am inițiat o mină care mi-a spulberat laba piciorului drept și parte din gamba piciorului stâng.

B. V.: Ce îți aminteşti din acel moment?

C. S.: Nu-mi aduc aminte mare lucru despre cum s-a întâmplat. Amintirile le am abia de când m-am trezit din comă pe o targă, într-un spațiu înconjurat de 2 colegi, unul din ei şeful meu, Cpt. Mircea Popa, dispuşi să mă ajute şi chiar să mă însoţească la Spitalul Militar Landsthul din Germania unde urma să fiu transferat. În acelaşi loc, un preot american s-a rugat pentru mine şi mi-a dăruit o cruce şi un lanț, pe care îl port de atunci permanent la gât. Ulterior am aflat că am piciorul drept amputat, plus multiple alte răni, tot la picioare. Prima operație a fost în Afganistan, apoi au urmat o serie de alte intervenții chirurgicale în Germania.

B. V.: Când ai aflat că ai un picior amputat ce ai simţit?

C. S.: Să nu vă imaginați că noi, soldații, suntem din fier. Trăirile imediat următoare au fost groaznice. Am resimţit stări de nelinişte, depresive. Nu mă regăseam, nu mă vedeam făcând alceva decât ce făcusem înainte: parașutism, alpinism, trageri, marșuri, aplicații. Şi acum am zile când sunt trist, când nu am chef de nimic, când am remuşcări, sentimente de vinovăţie şi tocmai de aceea trebuie să înţelegem că viaţa noastră se schimbă după astfel de situații. Indiferent de câte avantaje, privilegii ne-ar da ţara, nu schimbă cu nimic durerea fizică sau psihică, iar noi trebuie să ne facem utili, să participăm efectiv la activităţi sportive, culturale, trebuie să luptăm să schimbăm percepţia societăţii civile vis-a-vis de noi.

B. V.: Care a fost ancora ta după ce viața ți-a fost dată peste cap?

C. S.: Încă din primele clipe de după accident am fost susţinut moral şi ajutat de comandanţii şi colegii mei. Apoi, sigur, familia a avut un rol primordial în ridicarea moralului şi aducerea zâmbetului pe buze. Soția a venit la mine în Germania la câteva zile după accident, vorbeam zilnic cu copiii la telefon, cu părinții şi cu cei dragi de acasă, care mă încurajau ori de câte ori aveau ocazia. Ataşatul militar al României la Berlin, Col. Valentin Stănescu, mă suna zilnic, chiar şi de două ori pe zi, iar de fiecare dată discuţia deborda de optimism şi de bună credintă. Medicii militari români au fost alături de mine din primele clipe de suferință, atât în spitalul din Germania, cât și în spitalul din România.

B. V.: Din aproape în aproape nu doar că ți-ai revenit, ci ai ajuns un exemplu de putere și ambiție pentru mulți dintre români. Cum ai reușit să îți găsești forța asta?

C. S.: Vrei să-ți spun secretul meu? Mișcarea! La sfârșitul lui februarie mă întorceam în țară de la spitalul din Germania, iar în aprilie aveam deja o proteză provizorie, pentru a nu se reduce semnificativ funcţiile piciorului. Trebuia să fac ceva. Nu eram o persoană statică. Îmi placeau activităţile fizice: înnotul, alergarea, alpinismul, tenisul de masă. De ziua lui Ştefan, băiatul meu, i-am cumpărat o bicicletă şi am fost foarte bucuros când am realizat că şi eu pot pedala pe ea. Prin decembrie 2014 m-a sunat domnul Mr. Luca şi m-a întrebat dacă nu doresc să mă înscriu în grupul Invictus, un grup de voluntari inimoşi, care îşi propun să trimită cel puţin un militar rănit la Jocurile Invictus. Am fost neîncrezător la început, ulterior fiind de accord, mai ales că am văzut susţinerea şi din partea factorilor de decizie din conducerea MapN. Acum pot să spun că sportul, în mod special ciclismul, mă scoate din rutina zilnică, îmi deschide alte orizonturi şi mă bucur să văd o asemenea susţinere la nivel naţional.

B. V.: Îți dorești să fii unul dintre militarii români care participă la Jocurile Invictus?

C. S.: Absolut! Cred că asta își dorește oricare dintre camarazii mei din acest grup. Dar drumul până la această competiție este lung. Am nevoie de antrenement. Și să zicem că aici stau bine. 

C. S.: Pentru a fi util, pentru că mă simt dator, pentru că vreau să se știe că și România are militari răniţi, invalizi si căzuți la datorie în teatrele de operaţii. Iar noi chiar putem duce drapelul național la Jocurile Invictus.