Povestea veteranului de neînvins - Costinel Slăniceanu. Eroii nu dau înapoi niciodată!
Autor: 
Bianca Voinea
Data publicării: 
Monday, March 20, 2017

Povestea veteranului de neînvins Costinel Slăniceanu. Eroii nu dau înapoi niciodată!

20 iunie 2006 - ziua în care soldatul român Costinel Slăniceanu (36 de ani) s-a născut pentru a doua oară, în Afganistan. După 6 luni petrecute în teatrul de operații, cu câteva zile înainte să se întoarcă acasă, TAB-ul pe care îl conducea a trecut peste o mină artizanală și a explodat. A stat o lună în comă, a trecut prin 14 operaţii, a rămas fără un picior, şi-a pierdut vederea la un ochi, iar pe chip are încă urme de schije. Însă nimic din toate astea nu l-a doborât. A luat viaţa de la capăt și a continuat să lupte, dar recunoaşte că familia şi sportul au fost liantul fără de care nu ar fi putut să ducă viaţa de acum. O viaţă normală, dedicată altor camarazi trecuţi prin experienţe similare. Costin face parte din Invictus România, un grup de oameni - militari şi civili - care duc o luptă continuă împotriva ignoranţei. Prin sport, ei demonstrează că viaţa merge mai departe indiferent de obstacolele pe care le întâlnești. Costi practică ciclismul de tânăr. După ce a rămas fără un picior a crezut că îi va fi imposibil să mai pedaleze. A descoperit însă că „viaţa nu stă într-un picior". A trecut de la bicicleta normală la handbike, iar acum îşi doreşte foarte tare să reprezinte România la Invictus Games. 

Bianca Voinea: Cum se vede războiul prin ochii unui om care l-a trăit pe viu?

Costi Slăniceanu: Războiul nu este niciodată plăcut, nici măcar să-l vezi la televizor, cu atât mai puţin atunci când lupţi şi din acel război rămâi cu sechele permanente. Cu toate astea, în fiecare dimineaţă mă trezeam, nu cu teamă, ci cu dorinţa de a face ceea ce am fost pregătit să fac şi să îndeplinesc sarcinile primite. După atâţia ani în armată pot să spun că misiunea este cea care te pune în mişcare şi dorinţa de a nu păta onoarea şi tradiţia de luptă a Armatei României. Recunosc, însă, că discuţiile cu familia sunt esenţiale pentru sănătatea mentală a oricăruia dintre soldaţii de acolo. Vă spun sincer: e ca o gură de aer într-un nor de praf.

B.V.: Cum a fost ziua în care ai fost rănit? Prevestea ceva nenorocirea sau era o zi obişnuită?

C.S.: Acolo, fiecare zi pare la fel, dar mici lucruri o pot schimba radical. Căldură de 50 de grade, praf, vânt, miros de combustibil şi muniţie. Acesta e Kandaharul. Pe 20 iunie 2006, patrula din care făceam parte se întorcea dintr-o misiune de observare pe timp de noapte. Fiind foarte cald, dar şi vizibilitate mare pe timpul zilei, deplăsarile localnicilor şi ale insurgentilor se fac noaptea, de aceea acolo nopţile erau foarte „animate" şi trebuia să fim atenţi. TAB-ul pe care eu îl conduceam, primul din coloana noastră, a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat amplasat sub drum. Bilanţul a fost cumplit: alţi 3 colegi de-ai mei au fost răniți, iar unul dintre ei „a murit la datorie", ca să spun aşa. Din momentul exploziei nu am mai simţit nimic, dar ştiu că foştii mei camarazi m-au scos din flăcări. M-au salvat. Lor de datorez viaţa.

Prima persoană la care m-am gândit a fost mama

B.V.: Când ai realizat ce ţi s-a întâmplat?

C.S.: Abia la o lună după incident, timp în care am fost în comă susţinută din cauza multiplelor răni suferite, iar prima persoană la care m-am gândit a fost mama. Apoi, sigur că mi-a venit absolut firesc în gând Simona, actuala mea soţie, pe atunci prietenă. O femeie extraordinară, căreia nu ştiu nici acum cum să-i mulţumesc. A făcut un sacrificiu foarte mare, două luni a stat lângă mine, la spitalul din Germania. Şi-a pierdut chiar şi serviciul.

B.V.: Pe lângă rănile sufleteşti, cu ce sechele fizice ai rămas după acel episod?

C.S.: Păi, cu ce să încep? Am stat şase luni în spital, prima fiind în comă, după care au urmat vreo 14 operaţii. Lista afecţiunilor a fost lungă cât un pomelnic: piciorul stâng amputat din încheietura genunchiului; piciorul drept arsură de gradul 4 de la gleznă până sus la coapsă cu transplant de piele luată de pe spate, antebraţul drept, abdomen şi de pe bontul amputat; dublă fractură deschisă de os sacru; traumatisme la coloana vertebrală; dezlipire totală de retină la ochiul stâng ; multiple schije în corp pe care le port şi în prezent. Din cauză că am stat mult timp în comă, am făcut embolie pulmonară de două ori.

Viaţa nu stă într-un picior

B.V.: Extrem de multe leziuni severe. Cu toate astea, iată-te printre noi, zâmbind şi fiind foarte activ. Cum a fost când ai aflat că ai rămas fără un picior şi cât de repede ai depăşit această dizabilitate?

C.S.: La început nici nu mi-am dat seama că mi-au amputat piciorul. Băgau atât de multe sedative în mine încât nu mai conştientizam. Când am aflat, totuşi, mi-am zis că viaţa nu stă într-un picior. A urmat recuperarea, extrem de anevoioasă. Eram, practic, precum un copil care învaţă să meargă. La 10 ani de la incident, încă mai fac recuperare şi probabil că voi face toată viaţa.

B.V.: Cum a decurs viaţa după momentul rănirii?

C.S.: Dificil... E greu să te vezi dintr-o persoană activă fizic într-una cu limitări şi imposibilitatea de a face lucrurile pe care le făcea înainte. Făceam mult sport înainte de incident. Acum fac şi mai mult, cu şi mai multă pasiune. Sportul m-a ajutat să mă mişc atât fizic, dar mai ales psihic.

B.V.: Ştiu că îţi doreşti foarte tare să ajungi la Jocurile Invictus. De ce această dorinţă?

C.S.: INVICTUS – „de neînvins”. Trebuie să arătăm celor cu probleme de sănătate şi nu numai că o limitare a capacității fizice nu trebuie să te doboare, exact cum spune şi vorba din popor: „Ce nu te doboară te face mai puternic". Aşa cum tricolorul românesc este alături de cel al aliaților NATO în teatrele de operaţii, aşa trebuie să fie şi la aceste jocuri unde sunt prezenţi veterani din toată lumea.