Războiul i-a răpit jumătate din propria persoană
Ionuț Butoi
Autor: 
Bianca Voinea
Data publicării: 
Wednesday, March 1, 2017

În ziua în care a împlinit 30 de ani, viața soldatului Ionuț Claudiu Butoi era una împlinită din toate punctele de vedere: acasă avea o soție care îl iubea și care îi purta în pântece copilul, iar el își servea țara pe front. Era tot ce-și dorea. Dar destinul lui avea să se schimbe ireversibil la doar câteva zile. Pe 31 august 2008, războiul din Afganistan i-a răpit jumătate din el. În timpul unei misiuni de patrulare, T.A.B.-ul blindat în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv, iar rănile extrem de grave l-au țintuit de atunci pe Ionuț într-un scaun cu rotile. A luptat în continuare să își recapete echilibrul în viață și a avut și momente în care nu își mai vedea rostul pe lume. Dar cu timpul și-a găsit ancore de care să își legea viața, iar sportul, mai exact înotul, a fost una dintre ele. Are acum un nou țel în viață: să poarte drapelul național la Jocurile Invictus.

Bianca Voinea: Cum ai descrie războiul ca experiență?

Ionuț Butoi: Războiul este cel mai urât vis, pe care nu îl doresc nimănui. Nu poți spune „astăzi este ziua mea liberă”. În fiecare zi te aștepți să se întâmple ceva rău, ceva ireversibil. Stai mereu pregătit, cu pistolul sub pernă și vesta gata să fie îmbrăcată la cel mai mic zgomot.

 

 B. V.: Ce ți-a dat putere cât timp te-ai aflat pe front? Ce anume te motiva, astfel încât să nu cedezi presiunii?

I. B.: Mă gândeam la soție și la copilul care aștepta să se nască și mă rugam să treacă mai repede misiunea ca să pot ajunge acasă, la ei. Cu alte cuvinte, familia a fost motivația mea, a fost gura mea de oxigen!

 

 B. V.: Povestește-mi, te rog, despre presimțirea pe care ai avut-o în ziua în care viața ta s-a schimbat la 180 de grade.

I. B.: Am simțit teamă! Teamă că ceva rău urma să se întâmple. Cu exact o săptămână înainte avusese loc un schimb de focuri între noi și insurgenți. Mă așteptam să ne atace din nou, să ne pregătească o ambuscadă. Din păcate, nu m-am înșelat. Ziua mea de naștere este pe 28 august. Cu o zi înainte de incident, comandantul meu de pluton a vrut să mă lase la liber, să nu mai particip la misiune, însă am refuzat. Nu voiam ca altcineva să meargă în locul meu. Misiunile plutonului meu se întindeau pe durata a 24 de ore. În jurul orelor 11 am început deplasarea către postul de observare pe care urma să îl ocupăm. Acolo erau deja colegii noștri de la celalalt pluton, care trebuiau schimbați. Toate au decurs normal până a doua zi, pe drumul de întoarcere către bază. De fiecare dată când treceam peste un pod, închideam ochii, ca și cum așteptam să se întâmple nenorocirea. Și s-a întâmplat... Totul a durat o fracțiune de secundă în care nu am simțit nimic, nu știu ce s-a întâmplat sau cum s-a întâmplat. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că am întrebat „de ce nu mai pot să mișc picioarele?” și punând mâna sub centură, am simțit ceva umflat. Apoi mi-am dat seama că sunt întins pe asfalt, alături de alte trupuri, dar am reușit să îmi identific un singur coleg. Pentru moment, nu știam dacă ce mi se întâmplă e un vis sau dacă am trecut deja pe lumea cealaltă. Apoi m-am trezit abia la 8 zile de la incident, în Germania. Fusesem în comă, timp în care visasem că eram la un popas și trebuia să plătesc, însă nu aveam bani. Am sunat-o atunci pe sora mea și m-am trezit din vis. De fapt, din comă.

 

„Nu mi-am mai văzut rostul pe lume”

B. V.: Ce s-a întâmplat după ce te-ai trezit din comă?

I. B.: Lângă mine era un medic american căruia am vrut să îi cer apă, însă nu puteam. Nu puteam să scot niciun sunet, dar nu înțelegeam de ce. Ulterior am aflat că aveam corzile vocale arse și depărtate. În momentul acela aveam impresia că fac parte dintr-un experiment: asistente intrau și ieșeau și de fiecare dată verificau aparatele care mă înconjurau. Abia după două săptămâni am putut să îmi văd familia. Veniseră la mine tatăl meu, sora și soția. Pentru ei șocul a fost foarte mare. Prima reacție când m-au văzut cât ajunsesem de slab în câteva zile a fost să izbucnească în lacrimi. Au fost devastați, mai ales că starea mea era atât de gravă, încât s-au gândit inclusiv la pregătirile de înmormântare. Dar Dumnezeu m-a iubit!

 

B. V.: Nu mi-ai spus despre sechelele fizice cu care ai rămas.

I. B.: Am rămas fără mobilitate de la buric în jos și diabet din cauza stresului. Deci sunt dependent de insulină. Îți spun sincer că mult timp nu mi-am mai văzut rostul pe lume. Dar ușor-uşor m-am mobilizat și m-am apucat de recuperare… pe care o fac și la momentul în care noi stăm de vorbă.]

 

Ţelul pentru care trebuie să lupţi

B. V.: Ce rol a jucat sportul după accident? Cum ai ajuns să redescoperi viaţa prin sport?

I. B.: Căutam soluții să modific mașina pentru a o putea conduce și am descoperit fundația Motivation, care m-a ajutat cu acest aspect. Apoi am început să particip alături de ei la tabere și chiar la maratonul de 24 de ore din Brașov. Oamenii ăștia m-au ajutat să îmi dau seama că pot să fac foarte multe lucruri de unul singur, fără să mai fiu ajutat. Ulterior, Costi Slaniceanu, un alt soldat rănit în Afganistan, ca și mine, mi-a povestit despre Invictus și m-a pus în legătură cu Patrik Luca. Ştiam că pot să înot, însă nu credeam că sunt în stare să fac parte din Invictus. Patrik mi-a dat curaj și încredere în mine și încetul cu încetul am început să particip la evenimente pentru a strânge fonduri în vederea participării la Jocurile Paralimpice. Am luat lecții de înot, am făcut chiar și un antrenament cu antrenorul lotului național de paralimpici și mi-am îmbunătățit timpul pe 100 de metri, ajungând acum să scot sub 3 minute. Sportul este singurul lucru pe care mai pot să îl fac, iar Invictus mă motivează și îmi oferă un țel pentru care merită să lupt.

 

B. V.: Ai amintit de Jocurile Invictus. De ce este atât de important pentru tine să participi la această competiție?

I. B.: Vreau să reprezint România la fel cum am reprezentat-o ca militar. Vreau să fac ceva util societății. Vreau să fiu exemplu viu pentru cei care se află în situația mea și să le demonstrez că îți poți recăpăta normalitatea din viață, dar trebuie să lupți! Momentan, eu am de dus o luptă pentru a-mi realiza acest vis. Vreau să ajung la Toronto în 2017, dar pentru asta, pe lângă pregătirea fizică, am nevoie și de un echipament special care să îmi crească randamentul, dar aici deja intervin probleme de ordin financiar. Singur nu mi le pot permite, dar Asociația Povestașii are această mare dorință să ne ajute. Sunt o mână de oameni care au lansat pentru noi o campanie – „Pedalăm pentru Invictus 2017” – prin care și-au propus să strângă banii necesari pentru mine și pentru ceilalți 4 camarazi de echipă și să ne trimită anul viitor în Canada. Ce alinare mai mare poți găsi decât atunci când alături de tine vin oameni care ar putea să stea pur și simplu acasă, să bea o bere? Însă nu stau, ei preferă să ajute un om în cărucior. Mulțumesc Adrian Măniuțiu, mulțumesc Adrian Ursu, mulțumesc Mădălina Codreanu, mulțumesc Bianca Voinea!

Mulțumesc tuturor celor care sunt alături de Invictus România!

 

Vreau să fac ceva util societății. Vreau să fiu exemplu viu pentru cei care se află în situația mea și să le demonstrez că îți poți recăpăta normalitatea din viață, dar trebuie să lupți!

 

Pentru moment, nu știam dacă ce mi se întâmplă e un vis sau dacă am trecut deja pe lumea cealaltă. Apoi m-am trezit abia la 8 zile de la incident, în Germania. Fusesem în comă, timp în care visasem că eram la un popas și trebuia să plătesc, însă nu aveam bani. Am sunat-o atunci pe sora mea și m-am trezit din vis. De fapt, din comă.