Povestea sergentului care vede viaţa cu un singur ochi
Nicula Marian
Autor: 
Bianca Voinea
Data publicării: 
Wednesday, March 1, 2017

25 octombrie 2011 este ziua în care viaţa sergentului Marian Nicula (34 de ani) a luat un alt curs. La finalul unei misiuni de 3 luni în Afganistan, a fost rănit în urma unui schimb de focuri dintre o patrulă românească şi insurgenţi. De atunci a văzut viaţa cu un singur ochi, dar asta nu i-a mărginit deloc orizonturile. După aproape jumătate de an de stat prin spitale şi nenumărate operaţii soldatul român s-a întors în slujba armatei, dar nu a mai păşit pe terenul de luptă. Însă acum vrea să ducă o nouă luptă şi să pună la loc de cinste drapelul naţional. Vrea să pedaleze la Jocurile Paralimpice INVICTUS.

 

Bianca Voinea: Cum poţi să defineşti soldatul şi războiul?

Marian Nicula: Soldatul luptă pentru pace, pentru drepturile fundamentale ale omului, pentru ocrotire și dreptate. Aceste imbolduri te ajută, îți dau putere și curaj în luptă! Războiul începe din momentul în care începi pregătirea pentru misiune în țară și se termină tot în țară în momentul în care îți îmbrățișezi familia la întoarcere. În tot acest timp lupți să îți îndeplinești misiunea de luptă cât mai bine, iți schimbi modul de viață pentru ca timpul să treacă cât mai ușor, faci tot ceea ce este necesar pentru a supraviețui atât tu cât și camarazii tăi.

 

BV: Cum erau dimineţile în război?

MN: În fiecare dimineață mă trezeam cu speranța că va fi o zi pozitivă, fără evenimente neplăcute, gândind la cei dragi aflați departe de mine și la ziua când vom putea fi din nou împreună... Toate îmi dădeau curaj, putere și speranță. Ritualul zilnic era rugăciunea către Dumnezeu, aceea vibrație pozitivă de care aveam nevoie, acea tărie și speranța că vom depăși cu bine orice situație. Aveam astfel un sentiment că cineva veghează asupra noastră!

 

B. V.: Ce s-a întâmplat în ziua în care ai fost rănit?

M. N.: Ziua accidentului a fost una obișnuită, fără a scoate în evidenţă ceva care să îmi dea de bănuit pentru ce urma să se întâmple. Era dimineața și "Motorman", cum îmi spunea comandantul de pluton, avea mașina pregătită ca de fiecare dată. În ziua aceea aveam de făcut patrule de prezență dea lungul autostrăzii, cu scurte opriri în bazele de patrulare românești. Ajunsesem de scurt timp într-una dintre baze când stațiile au început să transmită. O altă bază fusese atacată și noi eram cei care trebuia să îi sprijinim. Ne-am îmbarcat și am ieșit în cea mai mare grabă. Comandantul de pluton ne dădea instrucțiuni: "Aveți grija, insurgenții atacă de pe valea Tarnakului!". După câțiva kilometri gloanțele au început să lovească blindajul mașinii de luptă, ajunsesem în bătaia inamicului. Se vedeau loviturile care cădeau și se detonau înainte să lovească ținta. Erau probabil de R.P.G. 7 și asta ne spunea că insurgenții se aflau la peste 1.000 de metri. Toată patrula a răspuns cu foc. Gloanțele șuierau, unele pe deasupra noastră, altele scânteiau în blindaj, însă inamicul era foarte bine camuflat. Îmi curgea ceva pe obraz, dar eram obișnuit - soarele Afganistanului și echipamentul greu te făceau să transpiri de fiecare dată. Însă nu era transpirație. Am pus mâna și am văzut sânge pe palma mea. Totul sa întâmplat atât de repede încât nu am simțit nimic, dar schijele își atinseseră ținta. Am crezut că este o mică zgârietură, nu eram conștient că ar putea fi ceva grav. Camarazii m-au tras într-o parte și au început să îmi acorde primul ajutor medical. Deja cineva transmitea raportul MEDEVAC. Atunci am realizat ce se întâmpla, eram rănit și nu era o rană superficială. Focul a încetat, inamicul a început să se retragă, îi auzeam pe colegii care raportau o motocicletă care se îndepărtează, deja aveam sprijin aerian deasupra noastră. Sanitarul mi-a pus un bandaj peste ochiul stâng. Înainte să ajungă elicopterul de evacuare medicală am dat bandajul jos și în acel moment am realizat că nu mai văd. Am raportat după care am pus bandajul la loc. Am fost preluat de elicopter și transportat în bază, apoi am fost dus la spital.

 

Primul gând a fost pentru mama

B. V.: Care a fost primul gând care ți-a venit în minte când ai realizat ce ţi se întâmplă?

M. N.: Primul sentiment a fost de teamă, aceea senzație că nu voi mai fii aşa cum eram. Îmi era teamă că nu voi mai putea realiza tot ceea ce îmi doream și făceam înainte de aceea zi. Ma gândeam cum îi voi spune mamei ce mi s-a întâmplat. Trăiam cu teama că nu-mi voi găsi cuvintele potrivite pentru a o liniștii.

 

B. V.: Ce s-a întâmplat după ce ai fost dus la spital?

M. N.: După accident am fost evacuat într-un spital din Kandahar, apoi transferat în Germania, unde am stat internat timp de 3 luni. Acolo am fost supus mai multor intervenții chirurgicale. În ciuda intervențiilor am încă 3 schije în spatele globului ocular și văd doar 5 % cu ochiul stâng. După cele 3 luni, am fost transferat în România, unde am mai suferit alte 2 intervenții chirurgicale și unde am petrecut alte 2 luni la Spitalul Militar Central.

 

B. V.: Cine ţi-a dat puterea să mergi mai departe?

M. N.: Am avut familia aproape. Familia este foarte importantă în orice moment din viaţă. M-au susținut, m-au încurajat, m-au făcut sa zâmbesc și m-au făcut sa realizez ca sunt apreciat pentru ceea ce reprezint, pentru ceea ce sunt ca om! Apoi au fost prietenii și colegii, care au contribuit la moralul pozitiv. Dumnezeu a fost aproape de mine și m-a " întărit", mi-a dat forța de a merge mai departe, de a nu mă descuraja și de a ajunge acolo unde îmi doresc. În ciuda acestui episod, mereu m-am simțit ocrotit! Pot să spun că sunt o persoană norocoasă, iar ceea ce m-a ajutat foarte mult în depășirea temerilor a fost comunicarea. Am discutat, mi-am exprimat fricile și sentimentele legate de accidentul meu.

 

Respect pentru oamenii care au avut puterea să nu stea deoparte

B. V.: Cum ai redescoperit viata prin sport?

M. N.: Prin sport am cunoscut camarazi care au avut de suferit în urma accidentelor și care, la fel ca și mine, au depășit momentul și au mers mai departe. Ne întâlnim frecvent la competiții și discutam, iar ceilalți participanți ne tratează firesc, fără vreo reținere. Sportul reintegrează persoanele în societate, ajută la socializare și reface psihicul și fizicul! Sportul acum pentru mine este un stil de viata, un hobby, care ma deconectează după o zi de munca, care ma energizează și contribuie la starea mea de " bine". În timp m-am alăturat şi comunităţii Invictus, care a ajuns să fie a doua mea familie. Acolo am camarazi care știu ce înseamna suferința, dar şi-au găsit curajul şi puterea de a merge înainte și de a nu se lăsa înfrânţi!

B. V.: Obiectivul tău este să participi la Jocurile Paralimpice Invictus. De ce îţi doreşti atât de tare să ajungi acolo?

M. N.: Vreau sa-mi testez limitele, sa-mi ating obiectivul ca sportiv și să demonstrez ca poți avea performante chiar și atunci când ceva "lipsește", că indiferent ce se întâmplă în viata trebuie sa fii puternic, să mergi mai departe, sa fii un învingător!B. V.: Ca să poți participa la această competiție de ce anume ai nevoie? Care sunt costurile?

M. N.: Ca la orice sportiv nevoile sunt multe: echipament, nutriție, îndrumare de specialitate. În cazul meu exista și o limitare privind antrenamentele. Nu mai este ca înainte, nu pot să mă antrenez oriunde. Vreau să particip la proba de bicicletă și pentru a mă antrena sunt nevoit să folosesc doar parcurile, deoarece deocamdată în trafic este mai greu din cauza deficienţei de vedere.

B. V.: Asociaţia Povestaşii şi Invictus România au lansat campania "Pedalăm pentru Invictus 2017" prin care încearcă să vă ajute să ajungeţi la Toronto anul viitor? Crezi că vor reuşi să strângă suma necesară?

M. N.: Oamenii ăştia au avut puterea să nu stea deoparte! Aşa că sunt convins că vom reuși, sunt convins că prin prisma acestei campanii îi vom găsi pe toți acei oameni deosebiți care, pedalând pentru Invictus, vor sprijini de fapt România și participarea acesteia la Jocurile Paralimpice Invictus.

 

"Sportul reintegrează persoanele în societate, ajută la socializare și reface psihicul și fizicul!"

 

"Îmi curgea ceva pe obraz, dar eram obișnuit - soarele Afganistanului și echipamentul greu te făceau să transpiri de fiecare dată. Însă nu era transpirație. Am pus mâna și am văzut sânge pe palma mea. Totul sa întâmplat atât de repede încât nu am simțit nimic, dar schijele își atinseseră ținta."